Super(hiper)specializarea romanului…

Noi romanii… ne pricepem la aproape orice…
The Pretender

Dar oare din ce cauza?
Numai cine se incapataneaza sa nu recunoasca, poate spune ca nu a dat macar o data dovada de “manelism”. Chiar daca nu am cantat candva, manelismul se poate exprima  si altfel, fiind, din punctul meu de vedere, o manifestare a diletantismului.

Stim ca specializarea presupune o buna cunoastere a unui domeniu de activitate, eventual prezenta vocatiei si, neaparat, detinerea unor abilitati specifice. In cazul unui bijutier sunt apreciate, atat de catre colegii de breasla cat si de clientii lui, manualitatea, creativitatea si,  nu in ultimul rand, durabilitatea lucrarilor executate. Ceasornicarul repara ceasuri, cizmarul – incaltaminte, palarierul confectioneaza palarii, croitorul – imbracaminte etc. Nu prea mai sunt, industrializarea a reprofilat multi, iar economia de piata cu politica societatii de consum i-a sufocat pe cei care mai ramasesera. Si atunci… cine isi mai doreste sa fie mestesugar? Nici macar ei nu te mai sfatuiesc sa faci asta.

Vorbeam in 2008 cu un ceasornicar din Sibiu (cred ca singurul), care avea cca. 80 de ani. Invatase meseria de la un evreu. Imi povestea, cu atata bucurie, cum si-a ales meseria asta. Cum a preferat-o in detrimentul celei de zidar, cum l-a convins pe tatal sau, fugind de pe santier – ca nu-i place sa fie zidar. Mi-a povestit apoi despre calitatea ceasurilor de odinioara, despre aprecierea meseriei lui si durabilitatea lor, calitatea materialelor folosite. Mi-a arata un pendul din timpul celui de al doilea razboi mondial, care trecuse si printr-un incendiu, avea doua reparatii capitale, dar inca mergea.
Bine’nteles ca brusc la lovit tristetea atunci cand l-am intrebat de prezent. Mi-a zis ca “Sa ma roage cineva, nu l-as sfatui si invata meseria asta… Nu mai are nici un viitor. Eu o fac din pasiune si sa am ce face sa nu stau acasa. Dar nu castig mai nimic din ea, tot din pensie traiesc, statul ia o gramada de taxe, iar oamenii prefera ceasurile la kg care merg maxim un an, asta daca ai avut noroc de unul cat de cat…”

Cu siguranta nu este o parere unica.
In condtiile astea, cum sa-ti mai doresti sa practici un mestesug, sa nu vorbim de cele traditionale…

Toti se specializeaza in timp, prin scoli de meserii sau prin ucenicie, dar majoritatea sunt pe cale de dispartie. Motivul!? Sarcastic spus, conform acceptiunilor culturale in trend, “inadaptare la economia de piata”. Ucenicia a disparut, dureaza mult si nu se castiga bine, caci in zilele noastre trebuie sa faci repede bani, altfel… nu esti cineva.

Si atunci ce faci? Faci facultatea la particulara unde este si mai facultativa decat la stat, obtii o diploma si apelezi la Pile, Cunostinte si Relatii sa intri intr-un sistem.
E drept cine vrea sa invete o face si la particulara si la stat. Insa sistemul nostru de invatamant nu ajuta cu nimic, are o cu totul alta directie decat cea a pietei fortei de munca. De parca el ar fi cel care hotareste directia de dezvoltare… de, metehne vechi, la fel de flexibile ca si conducatorii lui.
Rezultatul? Multi studenti in primul an de facultate nu sunt in stare sa raspunda consistent la intrebarea “De ce ai ales aceasta facultate?”

Poti sa te uiti si la anii ’90 cand faceai facultatea la Politehnica sau ASE dupa care te angajai intr-o companie mare, o luai de jos – nimic rau in asta. Problema era ca activai intr-un domeniu cu totul nou, desi diploma ta era trecuta la competente necesare in fisa postului respectiv. Sau mai rau te angajai pe timpul facultatii in ce gaseai si cand terminai facultatea te trezeai cu abilitati si cunostinte teoretice (asa slabe si rupte de realitate cum erau), dar dobandisei abilitati si cunstinte practice in cu totul alt domeniu. Mare dilema ramai pe ce ai practicat cu o diploma in alt domeniu sau o iei de la inceput pe domeniul pe care ai studiat?

Exemplele pot continua cu politehnisti care au ajuns directori de resurse umane in cine stie ce companie, desi nu exista aceasta functie, si asta spune totul.

Directorul are in subordine cel putin 2 departamente fiecare cu cate cel putin un manager in frunte, iar in resurse umane… nu ai decat oameni in subordine oricat de mare ar fi departamentul sau compania in care activeaza, lucru oarecum frustrant, dar maximul pe care il poti atinge este de Manager conform Codului Ocupatilor din Romania.

E clar, exemplele pot continua, insa trebuie analizate si cauzele aparitiei acestora. Fie nu exista specialisti, fie acea functie trebuie creata pentru o persoana de incredere, rezultatul e cert. Diletantismul va da rezultate previzibile. Nu pentru ca acea persoana nu este capabila sau nu isi da interesul ci pentru ca ea nu are cunostinte si abilitati in domeniu.

Dar se stie, tot romanul se pricepe la ce trebuie sa se priceapa… fiindca trebuie sa supravietuiasca si, oricum, apreciati printre specialisti, in orice domeniu ar fi ei, sunt numai varfurile – adica super-specialisti.